Pentru mulți dintre noi, unele dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie sunt legate de Sărbătoarea Crăciunului. Pentru mulți alții, tot de aceste sărbători se leagă și unele din cele mai triste amintiri din copilărie…

Orice părinte iubitor își dorește să îi ofere copilului său tot ce este mai frumos, mai bun, mai special de Moș Crăciun. Unii, își permit să cumpere saci de cadouri, alții, poate doar câteva dulciuri, dar, oare, ce ar fi mai bine să îi oferim copilului?

Irina-Petrea-spiritul-CraciunuluiUn obiect poate fi lucrul cel mai simplu de oferit. De asemenea, poate fi și cel mai complicat! Uneori, știm exact ce își dorește copilul, alteori nu știm și se poate întampla ca nici el să nu știe ce vrea. Atunci, ne cuprinde disperarea căutând zile în șir “cadoul perfect” și sfârșim prin a cumpăra mai multe lucruri decât ne-am propus inițial în speranța că, printre toate aceste lucruri, copilul va găsi și ceea ce nici el nu știa că își dorea…

În multe alte cazuri, părinții cumpără cadouri și pentru copilul din ei  (sau mai ales pentru copilul din ei!). Cumpără lucruri pe care ei și le-au dorit, dar nu le-au avut niciodată atunci când erau copii sau pe care ei și le-ar dori dacă ar mai fi copii.

Sunt și mulți părințiii absenți sau cvasi-absenți din viața copilului lor –  fie locuiesc în altă localitate (sau în altă țară), fie sunt foarte ocupați cu serviciul sau cariera profesională, fie cu… ei înșiși. Sunt părinți care nu și-au dorit să devină părinți, dar au devenit din întâmplare, din conformism social sau din alte motive numai de ei știute. Asemenea părinți, resimțind vinovăție față de copilul lor, au nevoie (mai mult sau mai puțin conștient) să-și micșoreze sentimentul de culpabilitate, să-și ușureze sufletul și își copleșesc fiica sau fiul cu tot felul de cadouri (indiferent de ocazie).

Chiar dacă omenește toți sunt de înțeles, a-ți copleși copilul cu daruri este păgubos pentru tine ca părinte și are “efecte adverse” asupra copilului: răsfăț, așteptări nerealiste, plictiseală, demotivare, dezinteres, lipsa dorinței, pretenții absurde. Rezultatul este un copil blazat, plictisit și plictisitor în egală măsură, o persoană pe care cu greu o mai poate face ceva fericit și care ajunge să apreciaze afecțiunea, valoarea și chiar rostul în viață numai în funcție de cât de mari, cât de scumpe, cât de rare sau de sofisticate sunt lucrurile pe care le posedă.

La polul opus, sunt părinții de condiție modestă, care nu își pot permite lucrurile pe care copilul lor și le dorește și care se simt vinovați din această cauză.  Unii dintre aceștia, spre a curma suferința copilului care tanjește după ceea ce vede la colegii săi sau în reclame, ajung nu de puține ori să facă eforturi extraordinare, să se îndatoreze, să se supună la adevărate cazne financiare spre a da satisfacție copilului lor care, treptat, ajunge să nu mai vadă nimic din eforturile lor, ci să considere că este normal ca părinții săi să facă toate aceste sacrificii și, culmea ironiei, să fie în continuare nemulțumit pentru că nu poate ține pasul cu colegii și prietenii lui din familii cu mai multă dare de mână.

Paradoxal, rezultatul este de multe ori același ca în cazul familiilor cu dare de mână –  un copil nevolnic, nerecunoscător, plin de pretenții nerealiste, învățat să primească și să nu dea nimic, nemulțumit de condiția lui socială și reproșându-le părinților că nu sunt în stare de mai mult, că suntniște sărăntoci care îl fac de râs în fața colegilor, în vreme ce el însuși nu are chiar nimic cu ce să se laude, nici măcar cu o situație școlară mediocră …

 Și atunci, ne întrebăm: cât și ce să-i dăm copilului? Puțin? Mult? Scump? Ieftin?

Răspunsul ar fi: să-i dăm copilului cu măsură! Să fim înțelepți, să-i oferim cu moderație, chiar și atunci când ne permitem mai mult. Să lăsăm loc dorinței să crească – contează foarte mult ca cel mic să mai și râvnească îndelung,  să învețe să aștepte atunci când chiar își dorește ceva și chiar să nu primească. În definitiv, în viață nu le avem întotdeauna pe toate. Copilul poate să își dorească zece lucruri deodată – e firesc, la urma urmei. Eu, ca părinte, pot să-i cer să își aleagă numai unul – unul pe care el și-l dorește cel mai mult, așa încât, atunci când îl primește, să se bucure din tot sufletul și să-l prețuiască.

Nu vă lăsați antrenați într-o întrecere a părinților – cine face cât mai multe daruri, chiar dacă prietenii, familia și copiii vă atrag într-o asemenea competiție. Riscați să ajungeți părinți care își masoară propria valoare și reușită în viață în funcție de ceea ce îi oferă copilului lor și cel mai mult are de suferit, evident, copilul.Irina-petrea-spiritul-Craciunului-

 Copiii au nevoie nu atât de obiecte, cât de experiențe, de amintiri și de lecții de viață.

A face împreună ceva – un tort, o vizită, decorații pentru pomul de Crăciun, a organiza un eveniment pentru prietenii de familie sau o chetă pentru oameni necăjiți, pentru copii săraci, pentru copii aflați în suferință, a duce acestora cadouri, a împărți hrană oamenilor străzii, a realiza împreună felicitările pentru cei apropiați, a învăța împreună cu copiii noștri ceva nou (ca de exemplu să ne dăm cu patinele pe gheață sau un colind pe care să-l cântăm prietenilor), iată tot atâtea ocazii de a transforma Crăciunul într-o amintire de viață unică și minunată.

Altminteri, lăsându-ne prinși în vâltoarea consumerismului de zi cu zi, riscăm să transformăm acest moment unic al anului în obișnuita perioadă de alergătură, panică, enervare, claxoane, cozi, frustrare, aeroporturi aglomerate.

Crăciunul înseamnă a dărui, a face bucurii, a fi alături de cei dragi, dar și de cei uitați de lume, de copiii și de bătrânii nimănui, de oamenii suferinzi, de cei săraci.

Acesta este spiritul Crăciunului care ne umple sufletul de bucurie – nu alergătura fără rost din magazine, traficul nebunesc, claxoanele și nervii, pomul “perfect”, vacanța “perfecta”, cu oboseală multă, bucatele grele și zăcutul pe canapele în fața televizorului.

Lucrurile se strică, se demodează și se uită. Experiențele transformate în amintiri și lecții de viată trec însă cu brio proba nemiloasă a timpului.

(articol publicat în Revista Plafar, decembrie 2012)

Sursa foto 1

Sursa foto 2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *