Colectivitatea de copii și dezvoltarea normală a copilului

Până la 3 ani, personalitatea, dezvoltarea și educația copilului depind integral de familia sa, precum și de persoanele de îngrijire din afara familiei (bone). În cadrul interacțiunii copilului cu aceste persoane, încep să prindă contur conștiința copilului și imaginea de sine. Crescând, interacțiunea cu copiii, alții decât frații și surorile lui, devine tot mai importantă, copilul ajungând ca la pubertate și adolescență să își formeze propriul cerc social, deosebit de cel al familiei.

Irina-Petrea-primul-pas-in-colectivitateCopilul are nevoie să meargă la grădiniță și la școală și să fie printre cei de vârsta lui. Importanța colectivității de copii se reflectă în dezvoltarea conștiinței de sine, empatiei, autocontrolului, abilităților de comunicare și abilităților interpersonale, gândirii critice, în ajustarea atitudinilor, opiniilor și comportamentelor în sensul adecvării sociale și adaptării, în stimularea încrederii în sine și autonomizării sale. De aici, vin o mai mare dorință de a învăța și curajul de a avea experiențe noi, de a explora, de a avea inițiativă, de a-și stabili obiective, de a avea un set propriu de valori pe care să și le afirme și să le susțină, de a-și asuma răspunderi, de a rezolva probleme. Colectivitatea de copii este motivantă, previne plictiseala și stimulează dezvoltarea intelectuală, emoțională și fizică a copilului, contribuind la starea sa generală de bine.

În țările unde părinții au posibilitatea de a opta pentru învățământul în familie, asumându-și, din varii motive riscanta misiune de a-și instrui copiii acasă, precum și în țările în care dezvoltarea internetului a permis crearea de școli online (copii puțini pe un teritoriu foarte vast, precum în Australia), studiile efectuate indică lipsuri în educația și instruirea copiilor, rămâneri în urmă și dificultăți în dezvoltarea lor emoțională și/sau intelectuală, capacitate scăzută de socializare, adaptare la mediu și integrare socială, abilitate scăzută de a forma și menține relații trainice și profunde, apatie și lipsă de motivație care se traduc adesea prin lipsă de inițiativă, lipsa unor obiective personale și contribuie uneori la o stare de sănătate destul de precară.

De la ce vârstă la grădiniță și la școală?

Copiii pot fi duși în colectivitate de îndată ce au deprins să folosească olița sau toaleta, chiar cu ajutorul unui adult, adică după vârsta de 2 ani și jumătate, trei ani. În ceea ce privește vârsta școlarizării copilului, prevederile legale sunt foarte clare, 6-7 ani este vârsta potrivită.

Probleme obișnuite

Frica de separare, diferențe de vârstă și diferențe sociale mari, personalitatea dificilă a copilului pot cauza o adaptare greoaie, dificilă la colectivitate și chiar inadaptarea.

1. Frica de separare. În mod normal, la 2-3 ani, această frică este puternică, copilul temându-se că s-ar putea pierde de cei dragi sau că acestora li s-ar putea întâmpla ceva rău în lipsa lui. Începerea grădiniței este asociată cu un oarecare disconfort până când copilul se obișnuiește. Adaptarea durează de la câteva zile la 2-3 săptămâni, gradul de disconfort scăzând treptat. Unii copii, însă, percep lăsarea la grădi ca o amenințare continuă, zilnică, săptămâni la rând (uneori și luni la rând) și au manifestări dramatice și intense – crize de plâns, urlete țipete, vomitisme, amețeli, dureri de cap, de burtă, mersul repetat la toaletă.

2. Personalitatea copilului îl poate predispune la anxietate, dar părinții pot contribui la această situație prin lipsa de consecvență, comportament ezitant, stress existențial, tensiuni în cuplu, stil de viață haotic, comportament ambivalent față de copil (“vino la mama să te pupe, aloleu, nu mă atinge că îmi strici coafura”), amenințări cu abandonul sau cu retragerea iubirii când copilul este neascultător (“nu te mai iubesc, copil rău ce ești”, “am să plec la alt copil, la unul mai cuminte decât tine”, “te dau de acasă” etc.). Se impune cu necesitate revizuirea acestor comportamente. În plus, iată câteva reguli simple, dar de mare folos:

  • Să ducem copilul la grădi/școală și să-l aducem la aceleași ore.
  • Să facem despărțirile scurte, simple și firești, fără negocieri, lamentări, amenințări, iar revederile calde și la fel de firești, fără momente de efuziune exagerată și declarații patetice: “o să îmi fie dor de tine în fiecre minut”, “n-am mai putut de dorul tău toată ziua”, “ah, ce mult mi-ai lipsit” etc. Toate acestea pun presiune emoțională pe copil care “înțelege” că despărțirea este ceva îngrozitor și dureros și îngreunează adaptarea. În cazul în care el nu resimte despărțirea astfel, o asemenea atitudine și un astfel de comportament din partea părintelui îl pot face pe copil să se simtă neadecvat (“dacă mă simt bine la grădi și despărțirea de mama nu mă face să plâng, atunci e ceva în neregulă cu mine”).
  • Părintele care îl duce să fie și cel care îl aduce, măcar până se acomodează copilul.
  • Dacă întârziem, să anunțăm cadrul didactic, astfel încât copilul să știe că suntem în drum spre el (copiii se îngrijorează atât de mult pentru părinții lor!).

Tot legat de personalitatea copilului, să recunoaștem că, adesea, ca părinți, suntem mai preocupați de performanțele sale școlare și mai puțin de felul cum este el apreciat de congeneri. Abilitatea lui de stabili relații cordiale cu ceilalți, felul lui de a vorbi și de a se purta, per ansamblu temperamentul, caracterul și întreaga personalitate a copilului nostru îl pot face plăcut și apreciat de ceilalți sau, dimpotriva, dezagreabil în ochii lor.

Adesea, refuzăm să acceptăm că mica noastră comoară este un individ neatractiv pentru alții, poate chiar nesuferit din varii motive (este inconsecvent, egoist, necooperant, minte, este laș, trișează, vorbește și se manifestă zgomotos, încearcă să fie mereu în centrul atenției, este agresiv sau are obiceiuri dezagreabile etc.). E dureros și ne vine greu să acceptăm dacă tocmai copilul nostru este cel care tensionează relațiile cu cei din jurul lui și, în absența lui, toată lumea se simte foarte bine.

O atmosferă neplăcută la grădiniță sau la școală se poate solda cu scăderea performanțelor, cu anxietate și chiar refuzul de a mai merge la program. În loc să găsim scuze copilului nostru și să-i învinovățim pe ceilalți, este mai de folos să fim obiectivi și să-l ajutăm pe odorul nostru să își corecteze atitudinile, opiniile, comportamentele. Dacă temperamentul nu poate fi schimbat, cu siguranță caracterul poate fi modelat. Rolul nostru ca părinți este mai ales de a forma caracterul copilului nostru.Irina-Petrea-primul-pas-in-colectivitate-

3. Vârsta. Cu cât diferența de vârstă dintre copil și restul grupei este mai mare, cu atât mai mare este riscul de a apărea probleme. Dacă este mai mic decât media de vârstă a clasei (cu 6 -12 luni), nu va performa la fel de bine ca ceilalți, va avea eșecuri și frustrări care îi vor afecta imaginea de sine (“nu sunt la fel de bun ca ceilalți”, “eu nu pot” etc.). Se poate ajunge și la refuzul de a mai merge la program. Dacă este mai mare decât media de vârstă a clasei, activitățile îl pot plictisi, de unde tendința de a le perturba, de a-i domina pe ceilalți, de a-i intimida ceea ce îl va face nepopular. Când din motive obiective nu putem să evităm o clasă cu o medie de vârstă mai mare decât a copilului nostru, este util să discutăm cu educatorul astfel ca împreună să-l sprijinim în eforturile lui de a ține pasul cu ceilalți. Dacă este mai mare ca vârstă, să vedem ce însărcinări și activități deosebite poate el primi, astfel încât programul să fie suficient de stimulant și motivant pentru el.

4. Diferențele sociale. Fiecare părinte își dorește o instituție de învățământ serioasă pentru copilul său, cu personal bine pregătit și colegi provenind din medii sociale bune. Foarte corect, dar atenție! Dacă veniturile noatre sunt sensibil mai mici decât ale celorlalți părinți și stilul nostru de viață mult mai modest, este nevoie să discutăm despre aceste lucruri cu copilul, chiar dacă este mic, astfel încât acesta să nu se simtă umilit în fața colegilor săi, ci mândru că părinții săi fac eforturi pentru a-i asigura o educație bună. Alegeți cuvinte pe înțelesul lui și explicați-i cu sinceritate, demnitate și dragoste care este situația, fără să reacționați în mod frustrat și resentimentar, jignindu-l, reproșându-i nerecunoștința sau criticându-i pe cei care au mai mult: “Maria, aș fi fericită să îți pot cumpăra o rochiță exact ca a Florinei, dar nu ne-ar mai ajunge banii să plătim curentul electric luna aceasta. Nu putem sta toți pe întuneric seară de seară o lună, dar îți propun să renunțăm la prăjituri și înghețată când ieșim în oraș până când adunăm bănuții necesari sau să căutăm o rochiță la fel de drăguță, dar poate mai ieftină. Ce zici de asta?”

Să nu vă fie rușine să admiteți adevărul, să căutați soluții împreună cu copilul și să-l implicați în luarea de decizii. Greșit este să ne lăsam antrenați într-o întrecere a orgoliilor cu alți părinți pentru că riscul este să creștem copii răsfățați și nerecunoscători cărora, oricât le-am da, nu va fi niciodată destul.

5. Îmbolnăvirile frecvente. Este știut că, la în primul an de grădiniță, copiii se îmbolnăvesc destul de frecvent. O comunitate de copii presupune un risc mai mare de îmbolnăvire, mai ales de boli fiziologice și boli de sezon. Starea de boală împiedică funcționarea normal a copilului și, adesea, el nici nu mai poate fi dus la grădiniță. Din acest motiv, programul obișnuit suferă dese întreruperi (perioade când merge la grădiniță și perioade când stă acasă), ceea ce îngreunează adaptarea copilului la grădiniță. Se întâmplă frecvent ca, după boală, copilul să plângă din nou în primele zile când este lăsat la grădiniță, exact ca la început. Aplicăm același algoritm ca atunci când a început grădinița.

Copiii au nevoie să fie printre cei de o vârstă cu ei. Crescând doar printre adulți, veșnic gata să le sară în ajutor, protectori și răbdători, cu preocupări specific adulților, copiii își construiesc o imagine de sine deformată, o concepție deformată despre statutul și rolul lor și cu așteptări nerealiste. Astfel de copii nu știu cum să se comporte adecvat în relație cu alți copii, așteaptă de la aceștia același tratament ocrotitor, concesiv, iubitor și chiar preferențial pe care îl primesc de la adulții care au grijă de el.

Nu mai puțin imaginea pe care și-o formează părinții față de copilul lor este una incompletă dacă acesta nu este dus la grădiniță. Ei nu își vor cunoaște cu adevărat copilul până când nu îl vor vedea cum se comportă în societatea celor de vârsta lui, cum interacționează cu alți copii (mai mari, mai mici, de aceeași vârstă), ce fel de relații stabilește cu aceștia, cum îl percep ceilalți copii (ce spun despre el, cum îl tratează).

Nu uitați că, în relație cu părinții lui copilul se poate comporta total diferit față de modul în care se comportă cu ceilalți copii. Uneori, același copil pare de nerecunoscut, lucru care este greu de crezut și chiar dureros pentru părinți și poate provoca mari probleme în relația părinților cu cadrul didactic.

(articol publicat în Revista Help Net, septembrie 2012)

Sursa foto 1

Sursa foto 2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *