Am auzit cu toții atât de des fraza: “nu vreau copilul meu să treacă prin ce am trecut eu”. Veți spune, ce e rău în asta? Asemenea părinți dau dovadă de iubire și devotement pentru copiii lor, vor să le ofere cât mai multe și să îi ferească pe cât posibil de probleme, astfel încât viața micuților lor să fie cât mai fericită și lipsită de griji, iar ei să se dezvolte cât mai bine.

Să fie, oare, chiar așa?

Pe cât este de firească și de benefică grija părintelui de a-și feri copilul de accidente, boli și experiențe traumatizante, de a veghea la sănătatea și integritatea sa, pe atât este de contraproductivă grija excesivă. Supraprotecția sufocă copilul, făcându-l să trăiască parcă sub un clopot de sticlă. El nu mai trăiește ancorat în realitatea lumii – unde, da, te mai și împiedici de o piatră, mai faci și un cucui, te mai cerți și cu prietenii care îți pot întoarce spatele, pierzi pe cineva drag etc. Copiii supraprotejați trăiesc într-o falsă lume, o realitate distorsionată, complet diferită de ceea ce îi așteaptă când vor fi adulți, o lume din care părinții caută în permanență să “extirpeze” experiențele neplăcute pentru a scuti copilul de suferință.Irina-Petrea-hiperprotectia

Să ne înțelegem, eu nu sunt un stoic ce pledează cauza suferinței, dimpotrivă, cred că este de datoria noastră să facem tot ce ne stă în putere (și este moral și social acceptat!) pentru a trăi fericiți. În plus, cred că această lecție este una foarte importantă pentru copiii noștri. Însă suferința, neplăcerile fac parte integrantă din viața noastră. Nu ne ferim de boli dacă stăm într-o cameră sterilă, ci dacă ne întărim imunitatea și, uneori, rezistența la anumite boli se dezvoltă tocmai venind în contact cu acestea.

Tot așa, nu putem crește copii fericiți și în stare să trăiască ca niște adulți fericiți dacă îi protejăm la nesfârșit chiar și de cele mai mărunte suferințe. Toate acestea sunt lecții din care copiii noștri învață exact așa cum am învățat și noi, și părinții și bunicii noștri și toate generațiile care ne-au precedat. Spun adesea că un cucui la vârsta copilăriei te învață cum să ai grijă de cap să nu ți-l spargi.

Uneori, nici măcar nu mai realizăm că ne protejăm excesiv copiii, ca de pildă atunci când ne amestecăm prea des și prea mult în certurile și disputele lor. Ne imaginăm că cei mici alcătuiesc o comunitate de îngeri, rezonând unii cu alții într-o perfectă armonie. Realitatea este că sunt și ei tot oameni, mai bine zis niște “omuleți”, care trăiesc aceleași emoții ca și adulții, doar că au ceva mai puțină experiență în a le gestiona. Această experiență o capată însă puțin câte puțin, zi după zi.

Nu e mai puțin adevărat că fiii și fiicele noastre au nevoie să se simtă apărați de părinții lor ca, de pildă, atunci când sunt agresați în mod repetat fizic sau/și verbal de un coleg de școală și cadrele didactice nu știu sau nu fac nimic de natură să adreseze situația, sau atunci când copilul nostru este amenințat de un adult sau de un copil mult mai mare.

Hiperprotecția se manifestă și altfel, cultivându-i neputința. Părintele își tratează copilul ca pe un bebe perpetuu. Pentru ca nu cumva “să se chinuiască el fiindcă este prea mic”, acest părinte nu-și lasă copilul să facă singur lucruri dintre cele mai utile pentru el – să se îmbrace și dezbrace, să se hrănească, să-și ducă lucrurile personale și să le aibă grija, să se spele, să contribuie la treburile casei și, astfel, să dobândească prin exercițiu repetat abilități absolut necesare autonomizării sale. Copilul devine “cocoloșit” și nu mai este în stare nici să-și tragă brăcinarii! Se simte pierdut fără un adult în preajma lui, este timid și retras în societatea copiilor, nepopular prin faptul că nu are inițiative de joc și parcă nici vlagă în el, este excesiv de fragil (urlă ca scos din minți fie și numai dacă un alt copil i-a dat un brânci din neatenție sau l-a călcat pe pantof fără să vrea), este tăcut, supărăcios și nesuferit. Își face cu greu prieteni și prefer compania adulților (unde este tratat preferențial) celei a copiilor (unde nu suportă lipsa de privilegii și nu face față să fie tratat ca un egal).

Mulți părinți supraprotectivi nu-și lasă copiii să aibă inițiative, opinii, preferințe, să caute singuri soluții la problemele lor. Întotdeauna mama (sau tata) “știe mai bine ce vrei tu” sau “ce e bine pentru tine”. Adresezi o întrebare copilului și, până să apuce acesta să deschidă gura, mama (sau tata) dau răspunsul “adecvat” chiar dacă “micuțul” are 10, 15 sau 25 de ani. O asemenea atitudine, dacă nu este absolut rarisimă, este simptomatică pentru hiperprotecție. Copilul nu-și mai găsește vocea interioară, nu se percepe pe sine însuși ca o pesoană separată de mama și de tata. Este predispus la relații problematice fuzionale, poate fi agresat ușor, dominat, intimidat. Alteori, ca reacție la dependența sa, copilul dezvoltă o contradependență – “nu am nevoie să mă ajute nimeni”, ceea ce este, de asemenea, contraproductiv pentru el, pentru funcționarea sa, pentru relațiile sale cu persoane semnificative din viața lui.

Copiii depind, în grade diferite, de protecția, de sprijinul, de dragostea, de îndrumarea părinților lor până când devin adulți. Chiar și ca adulți, în momente tensionate, caută suportul emoțional al celor care i-au fost și i-au rămas atât de iubitori și de devotați. Nimic anormal în asta.Irina-Petrea-hiperprotectia-

Însă scopul nostru ca părinți este să ne “antrenăm copilul pentru viață” pe măsură ce acesta crește, să-l autonomizăm încetul cu încetul, până când va fi în stare să trăiască pe cont propriu, să funcționeze independent față de părinții atât financiar (având o ocupație a lui), cât și emoțional (având propria lui relație de cuplu și propria lui familie).

Menținerea copilului într-o strânsă dependență față de părinte, ca și când ar fi cu mult mai mic, mai neputincios și mai neexperimentat decât este în realitate nu face decât să saboteze încrederea copilului în sine și însăși pregătirea lui pentru viață. Copilul poate să performeze foarte bine din punct de vedere academic, dar, din punct de vedere emoțional, are o “rămânere în urmă”, adică este mai puțin dezvoltat și mai fragil decât ar fi normal pentru vârsta lui, lucru care se reflectă în mod deosebit în maniera în care se relaționează cu cei din jur, în maniera în care funcționează în societatea lui, chiar și în maniera în care abordează școala (îi este teamă să răspundă chiar dacă știe foarte bine, se subapreciază, suportă foarte greu, de parcă ar fi sfârșitul lumii o notă slabă sau un calificativ mai puțin bun, un eșec sau un semieșec oricât de mic).

Adesea, părinții supraprotectivi sunt persoane anxioase, hipervigilente, cu o dorință de control excesivă. Când constată că cel mic are probleme la școală – este retras, timorat, nu are prieteni, îl duc la psiholog, însă nu sunt pregătiți să audă că cine are nevoie să facă o schimbare în atitudine și în comportament sunt… ei înșiși!

Ce au nevoie să înțeleagă părinții supraprotectivi? Povestea rândunicii care, din dorința de a-și proteja puii, nu i-a lăsat să zboare de frică să nu cadă și să-i mănânce motanul. Aștepta să mai crească și nu le dădea lecții de zbor așa cum făceau celelalte rândunici. Numai că într-o zi, motanul s-a urcat pe casă și a ajuns la cuiburile de rândunele de sub streașină. Toate rândunelele și puii lor au zburat, numai puii rândunicii supraprotective nu au fost în stare să zboare și să se salveze și au pierit mâncați tocmai de motanul de care mama lor vroise atât de mult să-i protejeze.

Nu putem trăi viața copiilor noștri. Tot ce putem face pentru ei este să-i învățăm să-și trăiască propria viață așa cum este ea: cu suișuri și coborâșuri, cu bucurie și tristețe, cu victorii și înfrângeri, cu îndoieli și certitudini. La urma urmei, tocmai de aceea viața este frumoasă, pentru că este mereu în schimbare.

(articol publicat în Revista Plafar, iunie 2013)

 

Sursa foto 1

Sursa foto 2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *