Cu toții ne amintim de minciunile pe care le-am spus în copilărie, dar, din poziția de părinte, ele se văd cu totul altfel.

Minciuna face parte din viața noastră în “doze” diferie. Una este să exagerezi dimensiunile peștelui prins pe baltă, alta este să spui unui prieten “Nu mai putem ieși în weekend, soția mi-a facut un alt program” și cu totul altceva să îți minți soția că ai de lucru peste program ca să te vezi cu cine nu trebuie… Adesea spunem minciuni copiilor și le facem pe repede înainte, gândind că “lasă, uită ei”, ceea ce nu se întâmplă…

Întâlnim minciuna la tot pasul, dar ne irită și ne îngrijorează minciunile copiilor, cu toate că aceștia nu dispun de o morală autonomă mai devreme de 7 ani, cu alte cuvinte, e rău ceea ce primește dezaprobarea părinților și este bine ceea ce este aprobat de părinți, acesta fiind principalul reper al copilului.

Irina-Petrea-de-ce-mint-copiiiÎn cartea lui Paul Ekman “De ce mint copiii?”, autorul, care a studiat minciuna în diversele ei ipostaze sociale mai bine de 20 de ani, recunoaște că nu i-a fost ușor să-i facă față ca părinte. De ce? Din cauza implicației emoționale, a frustrării resimțite și a îngrijorării legitime cu privire la caracterul copiilor. El recunoaște că niciodată nu putem da toate răspunsurile la întrebarea de ce mint copiii, însă putem să ne străduim să cultivăm relații bazate pe dragoste și încredere reciprocă.

 1. Oferă copilului un model de integritate.

Suntem primele și cele mai importante modele din viața copilului. Copii vor să ne semene și vor copia ceea ce observă în comportamentul nostru chiar dacă le explicăm că “nu este bine, dar nu am avut încotro”. Dacă noi spunem minciuni – și copiii văd acest lucru (de pildă, mama îl minte pe tata sau tata spune o minciună la telefon șefului lui ca să nu meargă la lucru etc.), copiii vor înțelege că “uneori nu ai încotro” și “trebuie” să spui minciuni. O vor face și ei când “nu vor avea încotro”, inclusiv în relațiile cu părinții lor pentru că atâta lucru pricep și ei – cum arată lupul moralist în pielea părinților lor. Prin urmare, cel mai convingător lucru este să le arătăm copiilor că avem tăria să spunem adevărul “cu orice preț” și să ne asumăm acest lucru pe deplin. Minciuna are beneficiile ei, dar acestea sunt întotdeauna pe termen scurt. Costurile sunt însă pe termen lung: pierderea încrederii, pierderea onoarei, alterarea și chiar destrămarea relațiilor. În viața de adult, minciunile au și costuri legale și este necesar să explicăm copiilor inclusiv acest aspect. Adesea copiii consideră că beneficiile minciunii (de pildă, admirația – nemeritată – a celor din jur) întrec în valoare costurile. De aceea, este important să le arătăm copiilor că, indiferent de beneficiile pe care le are minciuna, costurile sunt întotdeauna mult mai mari. Sancționați minciunile, nu le lăsați să treacă cu un simplu “îmi pare rău/scuze”. Recompensați mărturisirea adevărului.

2. Diferențiază între minciuni, păcăleli și informații false

Nu orice informație falsă este o minciună. Intenția de a induce pe cineva în eroare cu un scop anume face diferența și este important ca micuții să înțeleagă acest lucru. Transmiterea cu bună credință a unei informații false nu este minciună câtă vreme nu ai avut habar că este o informație falsă. Inducerea în eroare în scopul obținerii unui beneficiu sau a evitării unei neplăceri este minciună. Păcăleala are un statut aparte: copiilor le plac păcălelile și adoră să păcălească. Ei însă înțeleg că diferența dintre minciună și păcăleală este intenția și faptul că păcăleala este data pe față de îndată ce a fost obținut efectul – amuzamentul!  (“Ha, ha, te-am păcălit”).

3. Încurajează copilul să spună adevărul

Adesea, copiii își doresc să spună adevărul, dar le lipsește curajul ori sunt tentați să înflorească realitatea spre a-și da importanță. De cum apar semnele minciunii, este bine să ne ajutăm copiii să iasă din capcana pe care tocmai și-au întins-o. Odată ce au început să mintă, încep să adauge alte și alte minciuni menite să acopere prima minciună și, pe nesimțite, au și țesut un ghem de minciuni din care nu mai știu cum să iasă fără să-și zdrențuiască demnitatea și să capete sancțiuni nedorite. De aceea, este bine să le întindem din timp și cu delicatețe o mână de ajutor: “Ești sigur că acel câine era chiar atât de mare precum ai spus mai devreme sau poate doar ți s-a părut de frică” în loc de “Hai, că minți de îngheață apele, nici un câine din rasa aceea nu poate fi atât de mare”- frază care, acuzatoare fiind, îl va face pe copil să se apere mințind în continuare “Ba da, era chiar atât de mare!”

Când ne dăm seama că avem de-a face cu minciuni mai elaborate și situații mai delicate, putem opta pentru a-i da copilului timp să se îmbărbăteze și să spună adevărul.

  • Nu-i spunem: “Nu pot să cred că tu n-ai nici o vină, că ai lovit pe celălalt copil din greșeală”,
  • Îi spunem:“Poate că ești încă sub imperiul emoțiilor și nu îți aduci aminte cu exactitate cum s-au petrecut lucrurile. Te rog să mai reflectezi până diseară și discutăm din nou atunci”.Irina-Petrea-de-ce-mint-copiii-

4. Evitați să lipiți copilului eticheta de “mincinos”.

Dacă lipim această etichetă copilului, ajunge el însuși să creadă că nu este în stare să spună adevărul. Mincinoșii, prin definiție, spun mereu minciuni. Discutați comportamentul (“ai spus o minciună”) și evitați judecățile de valoare (“ești mincinos”). Orice comportament se poate îndrepta, însă atunci când copilul a primit o etichetă, în mod inconștient el și-o asumă și va face ceea ce eticheta lui spune că trebuie să facă (mincinoșii mint).

5. Utilizați umorul pentru încurajarea mărturisirii adevărului.

Adeseori copiii vor să spună adevărul însă atitudinea noastră rigidă, severă de “comisar” îi descurajează. Pe măsură ce devenim tot mai suspicioși, tot mai enervați și începem să-i luăm la întrebări, ei se apără și, după cum am mai spus, țes noi minciuni în care se vor încurca încă și mai tare. Umorul detensionează situația, reface conexiunea afectivă și mărește încrederea reciprocă. O glumă bună sau o replică în care îl imit povestind ceva încă și mai gogonat îl va aduce cu picioarele pe pământ printr-un simplu hohot de râs. (“Așa, deci era un câine atât de mare că putea înhiți un copil întreg, ba nu un cartier întreg…”)

(articol publicat în Revista Plafar, aprilie 2013)

Sursa foto 1

Sursa foto 2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *