În viața de părinte, ca și în viața de cuplu, minciuna nu are ce căuta. Minciuna erodează încrederea și, fără încredere, cuplul se destramă și autoritatea în fața copiilor se fărâmițează.

Ca partener, suntem profund insultați și răniți de minciunile celuilalt. Ca părinte, ne irită și ne îngrijorează minciunile copilului, însă adesea ne gândim să-i mințim  sau îi mințim fără chiar să mai stăm pe gânduri! De ce? Uneori, este dorința de a-i manipula, de a-i face să ne asculte imediat (nu recomand!), alteori îi mințim din jenă, din orgoliu, din obicei, însă ni se întâmplă să îi mințim câteodată pentru că pur și simplu nu știm cum să le spunem un adevăr neplăcut sau dureros.

O boală grea precum cancerul ne poate smulge de lângă copil săptămâni de zile și poate pentru totdeauna. O greșeală profesională cumplită precum mita, malpraxisul sau accidentarea unui coleg ne poate duce după gratii ani buni de zile. Un divorț sau despărțirea de partener va sfâșia pentru totdeauna familia copilului nostru. Decesul unei persoane dragi sau al animalului de companie sunt pierderi cărora nu putem ști cum le va face față copilul. Iată, deci, o mulțime de instanțe în care a spune copilului nostru adevărul pur nu este deloc simplu.

Irina-Petrea-cum-spunem-copiilor-adevaruri-neplacuteCum procedăm?

#1 Evită să fii spontan. A spune copilului un adevăr neplăcut, chiar dureros, fără a te pregăti implică riscul de a te pierde cu firea în fața lui, de a izbucni în plans, de a tremura, de a face o scenă care poate să fie mai greu de suportat decât adevărul în sine. Pregătește-ți discursul și repetă-l de câteva ori. Dacă copilul îți pune o întrebare delicată și te trezesti luat prin surprindere si nepregătit să îi răspunzi, spune-i că vei reflecta și îi vei da răspunsul cât de repede poți. Atenție, însă, nu-l duce cu vorba sperând că se va lăsa păgubaș – va deveni tot mai suspicios și mai neliniștit.  Dacă ai primit o veste neplăcută chiar de față cu copilul/copiii, ia-ți un moment de reculegere și, dacă poți, lasă copilul în grija celuilalt părinte, al unui frate mai mare, sau a unui membru al familiei extinse (bunic, unchi, matusă etc) sau cheamă la tine un prieten/un vecin bun să stea cu cei mici până când îți revii în fire și găsești o cale adecvată de a împărtăși și copiilor teribila veste.

#2 Fii scurt și la obiect. Alege cuvinte simple, alcătuiește propoziții scurte, afirmative din punct de vedere gramatical (adică evită să folosești pe “nu”). Fii descriptiv (adică prezintă pe scurt situația), nu evaluativ. Evită să catastrofizezi mesajul folosind expresii de tipul “mă cutremur când mă gândesc”, “un accident teribil”, “ o situație îngrozitoare”, “este o nenorocire”, “ceva de nedescris”, “ un dezastru pentru familie” etc. Nu vor face decât să lase o amprentă afectivă încă și mai puternică asupra copilului. Evită chiar și expresii uzuale precum “din păcate” și “din nefericire”. Precizează ce anume din rutina zilnică va rămâne neschimbat și ce noutăți se vor ivi, fără să le prezinți ca pe niște schimbări dramatice. Nu te pierde în explicații complicate, chiar dacă cei mici pun întrebări.

#3 Controlează-ți emoțiile. Chinezii spun că centrul emoțiilor este gâtul, prin urmare, mare grijă la voce care trebuie stăpânită. Dacă tremură, dacă se frânge, ia-ți o pauză, inspiră adânc, drege-ți glasul. Grijă și la mimica feței. Figura răvășită a părintelui va speria copilul chiar mai tare decât vestea și va rămâne o amintire dintre cele mai tulburătoare. A da frâu liber emoțiilor în fața copilului, a plânge cu sughițuri, răvășit, a te vedea sfârșit, neputincios, zdrobit, iată ceva ce îl îngrozește, îl blochează, îl face pe cel mic să dispere. El pe cine să conteze dacă tu ești pierdut? De asemenea, gesturile și mișcările corpului pot trăda tulburarea: frângerea mâinilor, mușcarea buzelor, a pumnilor, frecarea feței în mâini, luarea capului în mâini, încleștarea maxilarelor, trasul de păr, mersul agitat de colo-colo etc., toate sporesc dramatismul situației și catastrofizează percepția copilului în legătură cu evenimentul sau situația respectivă. De multe ori, după șocul inițial, ne mobilizăm și reușim să gestionăm criza. Copilului însă îi rămâne întipărită în memorie această imagine a șocului inițial. Chiar dacă este vorba de o catastrofă personală, la ce ajută să traumatizăm și copilul?

#4 Răspunde întrebărilor copilului, fără exces de explicații și detalii. Evită să te complici în relatarea evenimentelor, a situației create. Exersarea prealabilă discursului (vezi #1 de mai sus) ne ajută și în această privință, în timp ce o relatare spontană ne poate lăsa descoperiți la întrebările copilului și dezorientați. Stările noastre emoționale contaminează copilului mai repede și mai sigur decât guturaiul. Este normal pentru copii să pună întrebări și este la fel de firesc să le răspundem. Răspundeți scurt, în cuvinte simple, pe înțelesul lor, evitând excesul de detalii. Faceți apel și la metafore (povesti), analogii cu povesti si personaje de poveste (sau film), comparatii. Copiilor le va fi mai ușor să înțeleagă ce se petrece și vor putea să facă față mai bine situației identificându-se cu personajele de basm.

O relatare plină de explicații și detalii a unui adevăr dureros poate fi nu doar anevoioasă, riscantă, ci și destul de inutilă. Până la urmă, cel mai important este să li se asigure copiilor rutina obișnuită (și când acest lucru nu mai este posibil, să li se asigure o rutina cât mai apropiată de cea obișnuită în noile condiții) și să primească în continuare afecțiune, mângâiere, liniștire.

Pe lângă situațiile dramatice în care trebuie să relatăm copiilor adevăruri neplăcute și chiar dureroase, sunt și situații care nouă, ca adulți, ni se pot părea neimportante, dar pentru copil sunt dramatice. Un exemplu foarte bun se referă la spulberarea celui mai frumos mit al copilăriei: Moș Nicolae/Moș Crăciun! Cum să le spunem că noi suntem, de fapt, cei care le umplu ghetuțele de dulciuri și le pun cadouri sub pom?

#1 Alege cu grijă momentul, pe cât posibil, nu chiar înainte de sărbători, ci după, dacă ai semne că cel mic are suspiciuni în legătură cu originea cadourilor sau pune întrebări pertinente de genul “cum de ajunge Moș Crăciun la toți copiii pământului într-o singură noapte?”

#2 Alege cu grijă cuvintele. Evită să spui lucruri de genul “a fost o păcăleală”, “Moș Crăciun nu există”, “Hai, dragă, acum ești destul de mare încât să știi că Moș Crăciun nu există!” Asemenea cuvinte, dar și tonul pe care sunt spuse și atitudinea care le însoțește, pot să doară nespus, mai ales că “agenții” acestei decepții sunt tocmai adulții în care copilul se încrede cel mai mult. În plus, Sfântul Nicolae chiar a trăit și a fost Episcop al Mirelor și Lichiei. Între faptele lui s-a numărat și salvarea (de la prostituție, dar nu este nevoie să le dai acest detaliu) a fiicelor unui om sărman, el dând într-ascuns noaptea tatălui trei pungi cu galbeni. Sf. Nicolae este considerat și ocrotitorul copiilor.

Santa Claus din lumea anglosaxonă, este o variantă prescurtată a lui Saint Nikolas, adică tot Sfântul Nicolae! În tradiția românească, Moș Crăciun este cel în grajdul căruia s-a născut pruncul Iisus. El era un om rău și necredincios, dar, atunci când   a aflat că cel născut în bătătura lui este chiar Mesia, s-a căit și și-a împărțit toată averea copiilor săraci. În amintirea lui, copiii primesc de Crăciun cadouri. Nu-i așa că s-a pierdut tot cinismul și malițiozitatea din “Nu există, dragă, nici un Moș Crăciun!”?

#3 Învață-l să ofere cadouri. Leagă relatarea cu tema “Adevărul despre Moș Crăciun” de obiceiul minunat al oferirii de cadouri – unii altora, dar, mai ales, celor nevoiași. Îndeamnă-l pe copil și sprijină-l să fie și ei Moș Crăciun pentru cineva, mai ales un copil sau un adult sărman și astfel, un adevăr neplăcut, dureros, se poate transforma în cea mai frumoasă lecție de viață – lecția iubirii aproapelui, a generozității… În acest fel, putem face un salt calitativ uriaș de la Crăciunul comercial din societatea industrializată, către Crăciunul încărcat de spiritualitate al societății tradiționale.

Fiecare adevăr neplăcut este o oportunitate pentru copiii noștri, o ocazie de a se transforma, de a crește, de a face față situației, de a-și forma caracterul. Iar pentru noi, părinții lor, o oportunitate de a le arăta că, indiferent de situație, pot avea încredere în noi și, la rându-le, pot să să ne împărtășească cu toată încrederea, orice adevăr personal, oricât de neplăcut sau dureros ar fi pentru noi.

(articol publicat în Revista Help Net, numar special de sarbatori decembrie 2012- ianuarie 2013)

Sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *