“Au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi” e o frază care încheie majoritatea basmelor şi o speranţă cu care majoritatea mirilor îşi încep viaţa de familie. Realitatea se dovedeşte adesea cu totul alta.

Conflictul şi starea de dizarmonie îi afectează pe soţi în grade diferite. Pe copil, însă îl afectează şi mai mult. El îi iubeşte pe amândoi părinţii şi nu vrea să-l piardă nici pe unul. Familia e paradisul lui şi problemele dintre “ai lui” sunt nori negri de furtună, indiferent de natura, intensitatea şi frecvenţa conflictelor. De la sugar, până la adult, suferim dacă părinţii noştri “nu se împacă”, chiar şi atunci când relaţia noastră cu fiecare din ei este exemplară.

Irina-Petrea-copiii-si-armonia-in-familieCe simte un copil atunci când părinţii se ceartă, se înjură, se bat, se ameninţă? Îngrijorare (nu ştie ce o să se întâmple), frică (că-l bat şi pe el, că se despart etc), vinovăţie (el e “rău”), tristeţe (“de ce nu se iubesc?”), neputinţă şi frustrare (că nu ştie cum să-i împace), iritare (are a doua zi teză/lucrare şi nu mai poate învăţa), insecuritate (ce o să se aleagă de familia lor, unde va locui, cu cine?). Se simte ameninţat, trădat, gelos pe alţi copii, e disperat.

Înfăţişarea, starea lui generală, sănătatea au de suferit. Comportamentul, atitudinile, preocupările se schimbă. Copilul îşi pierde pofta de mâncare / mănâncă excesiv de mult, scade în greutate/ se îngraşă, se trage la faţă şi are cearcăne (doarme puţin), e apatic, trist, dus pe gânduri, îşi roade unghiile, se trage de păr, se leagănă, îşi suge degetul (mai ales cei mici), se masturbează (plăcerea îi conferă confort psihic), se scapă pe el, dă în bâlbîială, e nervos, agitat, nerăbdător, vorbeşte excesiv, răstit, uneori vulgar, e agresiv, mânios, violent, intră des în conflict cu colegii şi/sau profesorii creşte având probleme cu cei din jur şi riscă să devină un ins dificil, conflictual.

Alţi copii devin retraşi, tăcuţi (pot chiar să cadă în muţenie sau învaţă să vorbească foarte greu). Sunt absenţi, se izolează, se deprimă, nu reuşesc să-şi facă prieteni, devin “ciudaţi”, sunt evitaţi de ceilalţi. Unii ajung să se sinucidă “inexplicabil” la adolescenţă (uneori şi mai târziu, alteori mai devreme), încercând să evadeze dintr-o viaţă lipsită de iubire şi încărcată de tristeţe.

Îngrijorarea pentru soarta lor şi viitorul familiei taie copiilor cheful de joacă, pofta de viaţă. Nu mai învaţă, iau note proaste. Chiulesc, hoinăresc, fac orice să evite mediul ostil de acasă. Relaţia cu părinţii se alterează, îşi pierd încrederea în unul/ambii părinţi, îi mint, caută o familie surogat – prieteni care să-i accepte şi să-i înţeleagă. Pot să se “înrăiască”, să se “înhăiteze” cu narcomani, alcoolici, delincvenţi, prostituate. Ajung la abandon şcolar, fugă de acasă, viaţa în stradă.

Chiar şi atunci când nu se ajunge atât de departe, copilul creşte cu sentimentul eşecului (n-a reuşit să-şi transforme familia disfuncţională într-una iubitoare, protectoare), sentimentul de insecuritate şi frică, de-a lungul anilor, îl transformă într-un adult rigid, cu idei puţine şi fixe, ce respinge orice influenţă din afară. Unii ajung să creadă despre ei că nu merită iubire, ci sunt vrednici de ură şi dispreţ. Altora le e teamă să nu piardă controlul asupra lor şi a celor din jur. Ura şi furia părinţilor se proiectează asupra copilului care creşte cu spaima că ar putea fi respins de cei din jur, de aceea poate să caute să placă cu orice preţ. Consecinţele sunt multiple. Ce părinte şi le doreşte, cine ar vrea să lase o asemenea “moştenire” copilului său? Dragostea singură pe toate le iartă, le rabdă şi tot ce e mai bun zămisleşte.

Sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *