Cu numai câteva minute înainte să scriu acest articol, am văzut un film marca Adam Sandler  – “Băiatul cu apa” (titlul original -“Water Boy”). Poate l-ati vazut si voi… La fel de bine ar fi putut să se cheme “Mama’s Boy” – este o metaforă comică despre mame posesive și băieți crescuți între fustele lor.

O mamă (interpretată magistral de Kathy Bates) își crește singură unicul fiu (evident, interpretat de Adam Sandler), un băiat cam încet la minte, cu un defect de vorbire, dar un caracter minunat. Băiatul este “educat” acasă și trăiește izolat de lume, singur împreună cu mama și măgarul lor la marginea comunității. Deși a ajuns bărbat în toată firea, tot ce știe sa facă (adică tot ce îi este îngăduit de mama să facă) este să le aducă apă fotbaliștilor unei echipe de fotbal locale când aceștia sunt pe teren – este un fel de sacagiu modern. Băiatul se teme de mama lui care, asemenea unui dragon ce și-a închis prințesa într-un turn, l-a izolat pe fiul ei de lume și-l păzește cu strășnicie de frică să nu-l piardă așa cum l-a pierdut pe tatăl băiatului, care a părăsit-o încă de când era gravidă.

Tata și lumea care i l-a “răpit” sunt demonizate. Școala, “fuzbolul”, fetele, până și Benjamin Franklin (sic!) sunt “diavolul”. Lumea toată care amenință să i-l ia pe tânărul Robert este “diavolul”! Furia, amenințarea, grija excesivă, porțiile generoase de mâncare, dar mai ales șantajul emoțional sunt armele imbatabile ale acestei zgripțuroaice care încă își mai poartă fiul de douăzeci de ani îmbrăcat în hăinuțe colorate asemenea unui băiețel și-i dictează tot ce are voie să facă, să vorbească și chiar să gândească.

În chip minunat, un bărbat (antrenorul echipei de fotbal) îl conduce cu umor, dragoste și istețime pe tânăr către bărbăție (“manhood”), asemenea unui tată, redându-l lumii. Cum? Dându-i o ocupație proprie (este ales drept fundașul de bază al echipei de fotbal locale) și ajutându-l să-și dea bacul (ca să poată să joace fotbal pentru echipa sa). Viki, fata care îi face ochi dulci lui Robert, are și ea o contribuție importantă la inițierea tânărului și desprinderea lui de mama, devenindu-i prietenă și soție.

Cu un placaj imbatabil ca fundaș, tânărul ajunge eroul comunității sale, salvând echipa de la retrogradare și conducând-o către câștigarea ligii. El devine un model în comunitatea lui pentru toți cei fără șansă. Momentul cel mai “tensionat” al acestei comedii este atunci când mama, aflând că fiul ei joacă fotbal în ascuns, cade la pat “bolnavă”. Ca să o îngrijească, tânărul este gata să renunțe la echipă, la fotbal, la prietena lui, la întreaga viață din care tocmai începuse să guste (și să-i placă). Este gata să revină la situația de “băiatul lui mama” fără viitor, fără familie, fără prieteni. În mod miraculos, mama, impresionată de devoțiunea lui și trezită la realitate din visul ei egoist, devine cel mai mare suporter al lui ducându-l ea însăși la meciul de finală (cu tot cu prietena lui!). Ca în orice film American, avem un happy end – mama acceptă că băiatul ei a devenit bărbat, fiul se însoară, își face prieteni, ocupă o poziție socială proprie în sânul comunității sale.

În viață însă, asemenea finaluri fericite sunt mai rare decât diamantele roz. Metafora cinematografică a lui Adam Sandler arată ce dezastru înseamnă pentru un băiat o mama posesivă și că singura cale prin care un băiat devine bărbat este sprijinul unui alt bărbat în rol de tată.

Soarta mămicii din film nu este străină multor alte mame, doar finalul este diferit față de cel din film… Fie că au divorțat, fie că partenerii lor au dispărut din viața lor și a fiilor lor ca măgarii în ceață, fie că sunt încă măritate, dar tații au abdicat de la rolul lor sau au fost sabotați și subminați în “job-ul” lor chiar de mamele fiilor lor, astfel de femei își transformă proprii băieți în parteneri de viață. Aceștia rămân legați de ele printr-un cordon ombilical invizibil, dar mai puternic decât orice lanț, într-o relație fuzională nefirească și toxică pentru amândoi. Același parteneriat nefiresc mama-fiu se realizează și în prezența unui tată hiperautoritar, mult prea aspru și critic față de fiul lui.

Irina-Petrea-baiatul-lui-mamaUn asemenea băiat nu-și poate asuma cu ușurință și plenar masculinitatea, atașamentul nesănătos și sentimentul de vinovăție față de mama-victimă-eroină salvatoare “favorizând o condiție fizică și psihică precară, nonasertivitate sau conduită de control excesiv, dar poate conduce compensator și la comportamente protestatare fără finalitate, retracție socială, imprevizibilitate, comportament autodistructiv, toxicodependențe” (Elena Anghel, “Psihologia cuplului și sexualității”, 2009, pag.16).

Cu alte cuvinte, un asemenea băiat devine fie capricios, slab din fire (moale), laș, neliniștit, nesigur pe el, cu o slabă stimă de sine, nedornici să se afirme. Au un comportament evitant sau devin rebeli fără cauză.

Prototipul mamei întruchipate de Kathy Bates este cel al femeii ne-echlibrate emoțional, pentru care copilul are menirea de a umple vidul ei emoțional, de a da sens vieții ei în loc de a-l conduce pe el către afirmare, inițiativă, acțiune creatoare și găsirea propriului drum în viață, întemeierea propriei familii.

Astfel de mame își uită propria feminitate și își trăiesc maternitatea deformat, ca prilej de revanșă pentru frustrările legate de invalidarea lor ca femei de către bărbații care le-au rejectat sau părăsit, ca un mod de a dobândi recunoaștere socială, de a da sens propriei vieți, de a umple un deficit emoțional.

Un astfel de băiat este “însurat” mental cu mama lui, împovărat cu o “căsnicie” psihică. Pentru el, a trăi alături de o femeie reprezintă un fel de închisoare, ca aceea din care nu reușește să scape. Se căsătorește rar și cu greu, tinde să aibă relații efemere și lipsite de implicare.

Încă de la naștere, copiii trăiesc experiențe diferite cu mama și tata. Tații au tendința de a stimula copilul, de a-l provoca, de a-l incita să fie curajos, de a-i descoperi anumite aptitudini și potențialuri, de a încuraja autonomizarea sa. Mamele au tendința de a alina, de a mângâia, de a proteja copilul.

Atenție mame! Atenție tați! Copiii au nevoie de amândoi părinții, de ceea ce știe să facă și unul, și celălalt, și nimeni nu poate prelua, nici chiar cu toată bunăvoința, rolul celuilalt.

(articol publicat în Revista Plafar, martie 2013)

Sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *