Sunt aproape 60 de ani de când Dorothy Law Nolte, o scriitoare americană şi consilier pe probleme de familie, a scris minunatul poem pedagogic „Copiii învaţă ceea ce trăiesc” ale cărui versuri au fost dezvoltate şi însoţite de exemple elocvente în cartea sa omonimă.

„Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea”, spune unul din versurile acestui poem. În regulă, veţi spune, dar ce copil trăieşte înconjurat de milă? Şi ce părinte îşi doreşte să crească un copil neputincios, dependent de alţii, neajutorat şi vlăguit de viaţă înainte de vreme, aşa cum ajunge cineva înconjurat de milă şi „scutit” de orice răspunderi şi solicitări?

Nimeni, evident, dar privind mai cu atenţie în jurul nostru, vom vedea cât de des se întâmplă totuşi acest lucru.

Cea mai evidentă situaţie este aceea a părinţilor şi bunicilor ai căror copii, respectiv, nepoţi, suferă de boli cronice, deficienţe, malformaţii, tulburări de dezvoltare. „Of, sărăcuţul de tine”, „Vai, ştiţi, el nu vede la fel de bine ca ceilalţi copii”, „El nu poate să facă acest lucru, este bolnav, vă rog să-l protejaţi”, „Nu vedeţi că este bolnavă, daţi-i şi ei jucăria aceea”, iată numai câteva replici pe care le auzim din gura unor părinţi şi bunici. Evident, nu toţi părinţii şi nu toţi bunicii îşi compătimesc copiii suferinzi, dar mulţi dintre ei, da.

Irina-Petrea-autocompatimire-si-nevoia-de-apreciereVeţi spune, poate, dar cum să nu te cuprindă mila când vezi un copil care are probleme locomotorii căznindu-se să se joace şi el cu alţi copii şi rămânând mereu în urma lor? Cum să nu te cuprindă mila atunci când copilul tău are dermatită atopică şi de aceea, pielea lui este uscată, roşie şi sensibilă, mâncărimea făcându-l uneori să se scarpine până îi dă sângele? Cum să nu te cuprindă mila când miopia copilului tău este atât de mare, încât el de abia vede mijindu-şi ochii de după nişte ochelari cu lentile enorme?

Mila este unul dintre sentimentele cele mai umilitoare şi nu ajută nici măcar în momentele de nenorocire,  spune Dorothy Law Nolte în cartea ei, „pentru că mila e un sentiment de distanţare. Ne este milă de victimă, dar în acelaşi timp, suntem recunoscători şi ne simţim, poate, oarecum superiori pentru că noi am fost cruţaţi”(Dorothy Law Nolte, Rachel Harris, Copiii învaţă ceea ce trăiesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 47).

Părinţii copiilor aflaţi în suferinţă din naştere se simt de multe ori şi foarte vinovaţi şi, într-o încercare de a repara ceva şi de a-şi micşora vina, se străduiesc din răsputeri să le facă viaţa mai uşoară micuţilor. Cum? Îi răsfaţă, îi scutesc de orice îndatoriri, chiar şi de unele elementare care ţin de buna creştere. Însă tot ceea ce reuşesc să facă astfel de părinţi este să-şi transforme copiii în victime, prizonieri ai autocompătimirii, oameni sortiţi eşecului. Mulţi asemenea copii, în loc să devină mai înţelegători faţă de suferinţa umană, cresc egoişti în boala lor, obsedaţi de deficienţa lor, invidioşi pe ceilalţi, abuzivi faţă de cei din jur, complexaţi, resentimentari şi revendicativi. Cu alte cuvinte, devin nişte oameni roşi de boală, înfrânţi de viaţă şi înveninaţi împotriva semenilor lor.

„Lasă-mă să fiu în primul la rând, nu vezi că nu vezi că nu văd bine?, ajunge să spună un băieţel de 8 ani îmbrâncindu-şi colegii ca să stea el mai în faţă, nu pentru că nu ar vedea (este mai înalt cu un cap decât toţi colegii lui de clasă), dar a înţeles cum anume să-şi folosească „argumentul” miopiei ca să obţină ceea ce doreşte. Chiar şi după ce miopia i s-a corectat foarte mult (e drept, a îndurat operaţii neplăcute şi multă vreme a avut ameţeli şi dureri de cap), el continuă să se autocompătimească şi caută să-i manipuleze pe ceilalţi în favoarea sa.

Un alt copil cu dermatită de contact, deşi merge la grădiniţă ca orice alt copil, a ajuns să fie brutal şi adesea agresiv la adresa colegilor săi de grupă, smulgându-le jucăriile „ca să se joace el, pentru că este bolnav”. Aceasta, deşi părinţii îl tratează ca pe frăţiorul lui, fără nici un fel de privilegii, fără să-l compătimească. Însă ceea ce fac părinţii, sabotează bunicii copilului prin atitudinea lor inadecvată: „Vai, sărăcuţul de tine, ce bolnăvior eşti! De ce n-a vrut Dumnezeu să fii şi tu ca ceilalţi copii?”. Mai mult, bunicii sunt cei care l-au învăţat pe copil să creadă că boala lui de piele îi dă anumite privilegii faţă de ceilalţi copii, „copiii normali” cum îi numesc bunicii (ceea ce îi sugerează mereu nepotului că el ar fi „anormal”!). În parc, la joacă, de exemplu, bunicii le cer imperativ celorlalţi copii: „Jucaţi-vă şi cu el, nu vedeţi că e bolnav?”. Alteori, îi ceartă pe ceilalţi copii de faţă cu nepotul lor dacă aceştia îndrăznesc să nu-i facă pe plac micuţului: „De ce sunteţi răi şi nu-i daţi şi lui jucăriile voastre, nu vedeţi că el este bolnav?”. Nici nu le trece bunicilor prin minte să-şi înveţe nepotul că este frumos să ceri cuiva să-ţi împrumute un lucru personal sau permisiunea de a intra şi el în jocul altor copii, aşa cum este firesc, indiferent dacă eşti sănătos sau bolnav.Father Checking Son's Forehead for Fever

În situaţiile când medicina se dovedeşte neputincioasă să curme sau măcar să aline suferinţa copiilor, este mai important ca oricând să ne învăţăm copiii ce este forţa interioară şi cum să rămână cu fruntea sus în drama pe care o trăiesc. În primul rând, noi, adulţii trebuie să le oferim un model bun de urmat. În loc de plângeri, venim cu soluţii. În loc de compătimire, vorbim pe un ton neutru de boala lor, de neputinţe, de tratament, căutăm împreună soluţii şi le arătăm apreciere pentru curajul lor şi determinarea de a-şi înfrunta problemele.

Adesea, copiii sunt doar ceva mai bolnăvicioşi decât alţii, fără a avea o suferinţă anume, şi părinţii devin supraprotectivi, cocoloşindu-i şi învăţându-i că au mereu nevoie de ocrotire, de prezenţa lor omnipotentă şi salvatoare şi că singuri nu-şi pot purta de grijă. Mai mult, prin atenţia pe care le-o acordă în mod deosebit în situaţii de boală, copiii învaţă curând că a fi bolnav le aduce în mod cert beneficii importante, le dă valoare, le dă semnificaţie în familia şi în grupul lor.

Supraprotecţia se manifestă şi faţă de mulţi copii care sunt perfect sănătoşi, părinţii ferindu-i de orice încercare, de orice obstacol, netezindu-le drumul şi menţinându-i într-o continuă dependenţă faţă de ei. Şi chiar şi aşa, mereu găsesc motive de a-i compătimi, învăţându-i să-şi plângă singuri de milă: „Vai, bietul de tine, eşti prea mic să faci aceasta. Lasă, nu poţi tu, face mama” sau „Cum de pot profesorii ăştia să vă dea atâtea teme, bieţii de voi”.

Unii părinţi oferă ei înşişi modelul de om înfrânt, obişnuind să se autocompătimească în încercarea de a obţine astfel apreciere, atenţie şi susţinere din partea familiei lor. „Vai de mine, cât muncesc, câte fac pentru voi şi vouă nici nu vă pasă.”

Gândirea „biata/bietul de mine” ne antrenează într-o vrie a neputinţei şi înfrângerii. Ideea de succes, de reuşită, nu poate convieţui cu autocompătimirea, pur şi simplu se exclud reciproc.

Dacă nu milă, (auto)compătimire, atunci ce? Răspunsul este empatie (capacitatea de a ne pune în pielea celuilalt, de a-i înţelege emoţiile), înţelegere, soluţii şi sprijin adecvat. Foarte important este să ne abţinem de a le oferi soluţii pe tavă. Rolul nostru de părinţi este de a-i ghida în aşa fel încât ei înşişi să găsească soluţii la problemele lor. Desigur, pe măsură ce cresc şi se dezvoltă.

De multe ori, copii loviţi de suferinţe cumplite, copii aflaţi în stadii terminale ale unor boli grave, dau dovadă de o demnitate şi un curaj care ar putea fi o lecţie de viaţă pentru oricine, trăindu-şi puţinele zile rămase cu un firesc de-a dreptul nobil, făcând, pe cât îi ţin puterile, lucrurile de zi cu zi, până când se sting ca o lumânare ce a ars frumos până la capăt.

Adesea, părinţii copiilor aflaţi în suferinţe mari se simt năpăstuiţi, loviţi de soartă, nedreptăţiţi. Însă tocmai aceste încercări le dau ocazia, lor şi copiilor lor, de a-şi depăşi condiţia, de a rezista oricăror greutăţi. Aceştia toţi sunt cu adevărat nişte mari învingători de la care avem cu toţii atât de multe de învăţat.

 

(articol publicat în Revista Plafar, mai 2013)

 

Sursa foto 1

Sursa foto 2

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *